| 			 MORALISATEUR, -TRICE, adj. et subst. Étymol. et Hist. A. Adj. 1. 1839 «qui est propre à moraliser» (L. Blanc, loc. cit.); 2. 1931 ton moralisateur (Gide, Journal, p.1032). B. Subst. 1851 (Poit.).  Dér. de moraliser*; suff. -(at)eur2*.   | 
			
  | 			 MORALISATEUR, -TRICE, adj. et subst. Étymol. et Hist. A. Adj. 1. 1839 «qui est propre à moraliser» (L. Blanc, loc. cit.); 2. 1931 ton moralisateur (Gide, Journal, p.1032). B. Subst. 1851 (Poit.).  Dér. de moraliser*; suff. -(at)eur2*.   |